Boys’ night out

-         Deci: la cât ieșim?

-         Păi vorbii cu Floakă – pe la un zece, așa.

-         Aha, e bine. Păi atunci merg sus, să dorm.

-         Nu! Mai stai. Na’, o bere!

-         Bă, ce-ai? N-auzi că mă duc. Băi, termină!… Oooo: Budweiser! Bine, mai stau. De unde-o ai?

-         Din congelator.

-         Bine că ești tu deștept… Noroc!

-         Stai să-ți pun un film porno, să ai ce face sus dup-aia.

-         Bă, lasă-mă, că-s indispus. N-am chef de de-astea.

-         Taci, mă, că nu știi… Uite, e cu masaj: le masează ăla până le ies fulgii.

-         Tu n-auzi, bă, că nu mă uit?

-         Uite, e HD! Numa’ filme HD am: se vede tot. Zici că ești la ginecologie.

-         Plec.

-         Ba nu pleci: stai acilea, uită-te până la capăt. S-o vezi și pe englezoaică…. Stai, că sună telefonu’, să vorbesc cu ăștia, să le zic și lor. Vezi că ies pe balcon: tu uită-te până la capăt…Alo?…

-         …

-         Ce faceți bă? Uite,-s cu Ion: îi pusei un film porno, să mai învețe și el ceva… hașde, nu glumă!…Da, e foarte fericit!

-         Băăă, plec! Mă suni cu zece minute înainte, să vin să te iau.

-         ..aha…păi da, ieșim și noi, pe la zece… auzi, tu când ai făcut sex ultima oara?

***

-         …

-         Intră! E deschis!

-         Noroc…. unde ești, bă?

-         În baie… vomitai!

-         Păi?

-         Păi vomitai tot. Noroc!

-         Haoleo! Ce pățiși, frate? Ce-i cu ochii ăia…?

-         Eh… le-amestecai…

-         Ce? Băuturile?

-         Nu, vere… Vizinu’ și Olynthu’.

-         ?

-         Păi îmi dădui cu Vizin în nas și cu Olynth în ochi.

-         … cu picături de nas în ochi…?

-         Exact…

-         Și-acu’, auzi mai bine cu ochii?

-         Da… și văd mai bine cu nasul…. Sunt frumos?

-         Ești frumos rău… unde ieși așa?

-         Las’ că-mi mai dau o dată cu Vizin…

-         Bine, hai!

-         Hai.

***

-         Aoleo, vere… Tu vezi ce-i aici?

-         Bă, io-mi bag picioarele…

-         Ce-ai?

-         Sunt prea multe, frate!!! De unde-apărură toate blondele-astea?

-         S-a spart conducta… Iar rupem în seara asta?

-         Tot! Cine ia de băut?

-         Iau io primu’ rând. Ia uite-o p-aia, neneee… Nu vă mai uitați așa, că se prinde. Ce beți?

-         Nu știu… orice…

-         Orice n-au… las-o p-aia-n pace și zi-mi ce vrei?

-         Tu ce-ți iei?

-         Un vin roșu.

-         Bine, ia-mi o bere.

-         Și tu?

-         Păi io… aoleo, iar e aia bună la bar.

-         Doamne, ce-i acolo!

-         Zi-mi, bă, ce bei?

-         Păi … un … o… ba nu: ia-mi o bere!

-         De care?

-         Păi ce scrie pe tricoul ăleia? Heineken!

-         Heineken, bine.

-         Terve… Two Heineken and one glass of wine, please… red wine.

***

-         Băi, trebuie să le zâmbești: asta-i toată chestia. Dacă stai încruntat, nu faci nimic!

-         Păi, rânjește-i!

-         Na, că-i rânjii…

-         O speriași.

-         N-o speriai, că-mi zâmbi și ea.

-         Da’ de ce plecă?

-         Plecă, deh.. avea treabă!

***

-         … da, băi, Ioane, la linii treaba e altfel: sunt două condiții de cuplare; dacă linia e moarta, se verifică punerea la pământ, dacă nu, se sincronizează.

-         Bă! Voi vedeți ce-i acilea, și discutați de linii?

-         … și mai e o treabă: când dă afară, întrerupătorul începe să recupleze rapid… de nu știu câte ori… țac-țac… citii io, na!

-         Îmi bag picioarele… nu se uită niciuna la mine.

-         Reanclanșare automata rapidă…

-         Da, dar de mai multe ori… nu-i ca la stații…

-         Băăă: aplic metoda aia, tare.

-         Care?

-         Devin sexy…

-         ?…

-         … fac pe inabordabilu’. Sexy și inabordabil…

-         Da, puiule, ia fă tu pe inabordabilu’… e altfel treaba la linii, la distribuție, nu-i ca noi în centrală…

***

-         Fii atent: asta nu-i aia de săptămâna trecută?

-         Care?

-         În spatele tău.

-         Nu, măi: care săptămâna trecută?

-         La Hessburger, de-a venit să-ți muște din hamburger, și-apoi a vomitat.

-         Ea, e, băi! Dar s-a vopsit!

-         Taci, c-a venit lângă tine.

-         Băi, se freacă de curul meu!

-         Pune-i mâna pe buci!

-         Mi-e frică!

***

-         Da, bă, întrerupătorul ăla trebuie să recupleze de nu știu ori, să nu lase linia fără tensiune…

-         …păi îți dai seama ce înseamnă o linie de 400? Dai afară orașe întregi!

-         Băi, de ce-ați venit aici? Să discutați de întrerupători? Gata, iau io de băut. La toată lumea! Ce beți?

-         Tot un vin.

-         Mie ia-mi o bere.

-         Și mie tot bere.

-         Ia-mi un baccardi.

-         Terve… five mojitos, please.

-         Ce luă, mă, ăsta?

-         Mojito!

-         Da, la toți!

-         Păi de ce ne mai întrebă?

-         Cred că uită până la bar, și fu prea complicat să-ntrebe din nou.

***

-         Băi, e clar: așa nu agățăm. Metoda e simplă; io nu știu ce e-n capul femeilor astea.

-         Sunt proaste.

-         Iar noi, și mai proști.

-         Da, băi, sunt proaste: nu te lasă să le-agăți dacă ești singur. Eram odată cu gagică-mea, ne plimbam prin oraș; frateee…! toate muierile se uitau după mine. Una mi-a și făcut cu ochiul. Se lua după noi prin toate magazinele – înnebunisem! Am dus-o repede pe gagică-mea acasă, și-am ieșit seara singur în oraș…

-         Ă? Ia zi: nu se mai uita niciuna la tine!

-         Neam! Pământ, vere… parcă eram păduchios. M-am pilit și m-am carat acasă.

-         Ăsta-i secretul, frate: tre’ să ieși cu una. Chiar nașpa, cea mai urâtă, nu contează: doar atunci se uită femeile. Devin interesate: ia uite-l p-ăsta, are gagică…. Știi cum agăți dacă ai o muiere lângă tine?

***

-         Tu ce le zici, mă, când intri-n vorbă? De unde ești?

-         Bă, le-am zis la-nceput că-s Italian. Acum, să-mi bag picioarele, le zic direct: sunt român, fă, sunt român!

-         Și cu ce viteză fug?

-         Mare. Dă-le-n mă-sa: astea toate cred că suntem țigani. Mamă, dacă prind una, o-nvăț geografie!

-         Înainte sau după?

-         În timpul.

***

-         De unde să aibe, măi, wiskey-ul ăsta 12 ani? Vrei să-mi spui tu mie că-l țin într-un butoi și după doișpe ani îl scot și ni-l vând nouă, în toată lumea??

-         Băi, nu știi: se folosesc de teoria relativității. Știi: dacă te urci într-o rachetă care merge repede, te plimbi o țâră prin spațiu, când te intorci acasă au trecut deja doișpe ani!

-         Deci lași butoiul acasă și tu te urci în rachetă.

-         Da, și când te întorci, wiskey-ul e deja învechit!

-         Aha…

-         Bă, să vă zic io: ăsta are dreptate cu relativitatea lui. Pusei azi de cartofi prăjiți, și brusc simții cum mă ia căcarea. Fugii la budă, și-mi zisei că mai mult de 15 secunde n-are cum să-mi ia să mă screm… Băi, vere, închisei ochii, și – deși in capul meu trecuseră numai câteva secunde – pe ceas era mai mult de un minut. Și, ca să vezi că așa e, auzii și din bucătărie cum fierbea uleiul! Mă minunai, vere: chiar funcționează!

***

-         Puilor, eu nu mai beau nimic. Plec.

-         Pleacă, puiule. Noi mai stăm, că avem niște treburi de rezolvat.

-         Bine; ieșim mâine, la o cafea, da?

-         Da, ne sunăm.

-         Vă pup în cur. Pa.

-         Și noi pe tine. Pa.

***

-         Two double expresso and a salmon pie, please.

-         Vezi că pute rău aia.

-         Nu contează, are somon.

-         Macrou, niște macrou aș mânca.

-         E bun macroul… Băi, voi știți că e același lucru cu scrumbia?

-         Spanac: macroul e pește oceanic, scrumbia e de baltă, de Dunăre..

-         Am dat eu pe Google translate, la scrumbie, și mi-a dat macrou.

-         Sunt proști; ăia de la google n-au mâncat niciodată scrumbie.

-         Numai peștele oceanic are omega trei.

-         Ăă?

-         Da… ăsta de baltă n-are; e prost. Eu mănânc somon de nu mă văd. Bag în mine omega trei ca nărodu’.

-         Da’ ce face, frate, omegatrei? Că tot văd peste tot…

-         Cum, băi: regenerează ficatul, sângele, astea.

-         Aaa… și de-aia mănânci tu așa mult…

-         Nu: de-aia beau eu așa mult; am un ficat așa de regenerat, că mi-e frică să nu dau în parte-ailaltă.

-         Cu alte cuvinte, compensezi omegatrei cu vinul. Nu invers.

-         Nu, nu invers. Dacă-i dai ficatului omegatrei, trebuie să-i dai automat și cu alcool, ca să aibă ce face. Și cum eu mănânc mult somon…

-         Gata, am priceput. Merg acasă, am de făcut curat, alea. Ieșim după-masă, la o friptură?

-         Duminica se face curat și se gătește.

-         Ei, io fac azi, că-s Adventist.

-         Bine, ne-auzim. Să iei cu Omegatrei.

 

Suntem sau nu suntem?

Floakă și al său deget uriaș

La fel ca-n dilema caprei, care nu știe dacă e animal sau poziție, indecizia mea și-a lui Floakă este dacă suntem sau nu alcoolici.

-                Băi, eu când ajung acasă, beau repede o țuică. Obicei de la Cernavoda: încălzesc stomacul; niciodată nu m-am gândit că e rău…

-                Da, vere, se confesează activ Floakă, frecându-și mâinile, și eu, la masă, desfac liniștit o bere. Una! Apoi, curajos: hai, două, na! Păi ce, sunt alcoolic din două beri??

-                Nu știu, frățică, se bagă Florin, eu nu beau decât in week-end. În timpul săptămânii, nu m-ating de alcool. Zac la mine sticlele nedesfăcute de luni de zile…

Ne uităm la el, și eu și Floakă, cu privirea aia: “da, bine, lasă…”. Avem mereu discuția asta: eu și cu Floakă bem moderat, în fiecare seară, iar Florin se face praștie, prin compensare, în week-end-uri. Și nu știm care din noi ei alcoolic!

-                … la Craiova am o sticlă de Vodka din 2010!!!

*

- Ioane, deci, să-ți fac revista presei…

- Floakă, ieși afară, că am treabă!

Reluând bunul obicei de la Cernavoda, la prima oră, în biroul meu, se face operativa de dimineață: comunicatele de presă din țară (e voie numai Dilema Veche, Cațavenci și Gazeta de Sud, restul nu se discută), elemente de proctologie (te-ai căcat azi?…de două ori!…și io la fel: o lopată! …eu un târnăcop…), precum și ultimile apariții în materie de jucării sexuale sau filme erotice. Chestie care are darul de a-i strânge pe români și a-i risipi pe francezi sau nemți: ăștia când aud de prostate, anus sau dildo se-nroșesc feciorelnic, zâmbesc politically correct și-o taie la mama.

În ziua aia n-aveam chef de nimic, așa că-ncerc să-l expediez pe Floakă (lucru inutil, dealtfel, dar eu încerc), care continuă neabătut, ca la Congres:

-                Deci, Ion: un grup de experți au stabilit care este pragul de alcoolism…

Devine interesant. Floakă îmi observă ezitarea, așa că își ocupă strategic poziția definitive în biroul meu și continuă:

-                Paisprezece porții. Pe săptămână.

-                Ce-i aia paișpe porții?

-                O porție are doișpe grame.

-                …grame de ce?

-                Alcool pur.

-                Haide, băi, Floakă, vorbește-n beri!

-                Păi, hai să calculăm, nu știu…

Floakă și Florin (care apăruse în birou încă de la discuțile despre lanțuri și biciuri) își iau câte o foaie de hârtie, se-ntorc cu curu’ la mine și-ncep calculolele.

-                O bere cât are?

-                Vreo cinci.

-                Ce cinci?

-                Păi, cinci la sută. Cinci grame de alcool la suta de mililitri. Un kil de bere are, deci, cincizeci de grame alcool.

-                Aaa… Deci o bere: 25 grame. Două porții.

-                Mda…

-                Gata, Ioane: o bere are două porții de alcool. Deci, paișpe porții înseamnă șapte beri. Hai, opt, na…

-                Una pe zi, deci… să fie ei sănătoși…

-                Băi, experții zic că ăla care bea regulat e alcoolic. Deci, una pe zi nu e bine!

-                Auzi, da’ dacă le bei toate-odată?

-                Ești belit doar dacă bei zilnic!

Florin e preafericit:

-                V-am zis, bă?? V-am zis? Voi sunteți alcoolici, nu eu!

Mă uit la Floakă. Floakă se uită la mine și amândoi la Florin, care are privirea veselă a celui care a descoperit că analizele pozitive erau, de fapt, greșite.

-                Ce-ai, vere… Doctorii ăștia nu-s sănătoși… Păi cum, bă, de la o bere pe zi sunt deja alcoolic??

-                Experți, deh… privesc îngândurat înspre un punct virtual care privește și el la mine, și-l întreb pe Floakă:

-                Auzi, bă…

-                Ăă?

-                Îmi răspunzi sincer la o întrebare?

-                Da!

-                Mai ții minte exact…

-                …țin! Eu țin minte orice!

-                Bine: mai ții minte exact când a fost ultima data de n-ai băut deloc 24 h in continuu?

-                Păi… Luni!… nu ții minte că eram obosit?

-                Când te-am sunat să ieșim, ai zis că ești obosit, da, că ești cu obere în dinți, da, că mănânci și dup-aia te culci… Deci ai băut o bere…

-                Păi o bere! Una, doar!

-                … Păi, exact ce vreau să zic…

Se uită pancreatic la mine: nu-i place întrebarea… Nici răspunsul:

-                Nu, nu mai țin minte…

Se supără pe mine și pleacă din birou: se duce dincolo, să-l întrebe pe Fidel (un coleg neamț) de câte ori se masturbează când e supărat.

*

După un bun obicei ce se instaurează din doi ani de zile, m-a apucat și pe mine, ca tot omul, o infecție la plămâni, chestie netratată corespunzător în Qatar.

Schema clasică: merg la doctor, mă analizează (ăsta măcar mi-a făcut analizele de sânge din prima) verdict: infecție acută, antibiotic și repaus la pat. Mă uit la el, dar mi-e jenă să-i pun întrebarea românului când aude de “antibiotice”… Hotărăsc să-ntreb la farmacie:

-                Hyvaa paivaa…

-                Moi… Ole hyva…

(Bună ziua/salut/vă rog)

-                Am si eu o rețetă… și-i întind țidula de la doctor.

Tipa avea o față de agent nazist infiltrat în mișcarea farmaceutică: blondă conservată, undeva între 40-80 ani, ochelari de extraterestru rău, halat alb apretat, helancă pe gât, să nu-i văd implantul de cip-uri. Merge, îmi aduce medicamentele, plătesc, întind mâna să le iau, se uită la mine sever, retrage flacoanele din fața mea și-ntreabă:

-                Bei lapte?

-                Ăăă… nu!

-                N-ai voie să bei lapte două ore înainte și două ore după!

-                Am înțeles… nu beau lapte! Inspir adânc, pentru întrebarea – cheie, când iar mă-ntreabă:

-                Zinc

-                ?

-                Fier, minerale…?

-                A! Nu… nu iau…

-                Sigur, niciun tratament cu vitamine/minerale?

-                Sigur!

-                Vezi că n-ai voie!

-                Nici nu m-ating, parol, am înțeles, să răiți, de lapte, zinc și fier!

Pare satisfăcută, așa că îmi întinde, precaut, flacoanele pe care scrie cu litere mari numele meu și doza zilnică. Iau punga, capăt curaj (medicamentele erau la mine acum) și-ntreb, defensiv:

-                Anteeksi (mă scuzați), dar o bere (îmi venea să râd), o bere pot sa beau, seara, la masă?

Se înseninează brusc:

-                Ooo… sigur că da! Nu există restricții la alcool!

Mai că nu mi-a dat o bere din partea casei…

*

Și-atunci, vă mirați că eu și Floakă avem astfel de dileme?

S-a schimbat lumea, fraților, vă zic eu… Nici pe doctori nu te mai poți baza, pentru un răspuns clar.

Toamna se numara oltenii

A venit toamna. Odata cu ea, Floaka.

Ne-am adunat, deci, din vechea gasca de la Cernavoda: Florin, eu, Cipi si individul pomenit anterior. Ca sa ne numaram corect si sa iasa recensamantul bine, suntem invitati, de gălațeanul rotund și de Raluca, nevastă-sa, la ei acasa, pentru niscai chestii tradiționale.

Cipi nu e oltean, dar asa cum marile cluburi importa jucatori de valoare din strainatate, tot așa Cipi a capatat viza alb-albastra inca de la Cernavoda, pe motiv ca e simpatic si stie sa bea cel putin la fel de bine ca un cetatean de onoare din judetul Dolj.

Nu stiu cum se face, si mai ales de la ce, dar la un moment dat ficatul meu si-a luat liber, trimitand tot alcoolul in creier. Am zambit suav si-am declarat adunarii ca nu imi mai functioneaza comenzile: plec! Floaka, un tip priceput, stie ca:

-                Ioane, cand incepi sa râzi, bei un pahar de apa si mergi la culcare. Nu te forta, puiule!

Nu ma fortez, nici nu mai am cum. Beau apa și sunt condus, politicos, de gazde, pana la cel mai apropiat obiect de mobilier dotat cu saltea si perna, si lasat acolo. Unde imi vad de ale mele; adica adorm. Ceilalti isi continua recensamantul.

Nu stiu ce au facut ei acolo si despre ce au discutat, cert e ca peste ceva timp, aud neptunian vocea lui Florin, dialogand aprig despre un lighean:

-                Aveti, ba, un lighean?

-                La ce-ti trebuie?

-                Las’ ca stiu io… Aveti?

-                N-avem!

-                Da’ o galeata, ceva?

-                N-avem!

Peste patru secunde, simt vocea calda, imbibata in aburi de tuica/vin/bere, a lui Florin, care, grijuliu, vine langa mine si ma trezeste:

-                Ioane, ti-e rau?

Îngân ceva. Olteanu’ e hotarat:

-                Bă! Lu’ Ion îi e rau! Dati-va la o parte, ca-l duc la baie.

N-aveam nimic, vroiam doar sa dorm. El nu e de acord:

-                Ioane, hai, usor, sa te ridic…

Spre deosebire de betivu’ traditional, antipatic si recalcitrant, eu sunt foarte cuminte si ascultator in astfel de situatii. Il urmez, deci, pe Florin.

Cert este ca ma trezesc in fata oglinzii din baie si sesizez doua moace groaznice care ne privesc de acolo: suntem noi, facuti praf.

-                Ti-e rau?

-                Nu.

-                Ba ti-e rau. Vomita!

-                Nu-mi vine.

-                Deschide gura.

O deschid. In clipa aia, creierul meu s-a dezalcoolizat complet – undeva, intre esofag si galci se plimbau, nestingherite, doua degete de-ale lui Florin. Ma uitam in oglinda si nu-mi venea sa cred: 4 ochi injectati, o gura cascata si-o mana ce numai la mine-n gat n-avea ce sa caute.

Tot nu vars. Se mai plimba cu degetele prin amigdalele mele, după care renunta și el, dezamagit:

-                Hai, ba, ca nu vomitasi…

Apar si ăilalți, care sesizasera disparitia brusca a lui Florin din cadru, si-acum stateau in usa de la baie, privind sceneta, cracanati de ras:

-                Ce-avusasi, ma, cu el? De ce nu-l lăsași să doarmă?

-                Pai, fusei ingrijorat: daca-i e rau lu’ Ion?

-                Si de-aia cerusi lighean?

-                Aha!

-                Ioane, esti bine, ma?

-                Da, vere, n-am nimic!

-                Pai si de ce venisi cu nebunu’ pan-aici?

-                Pai, io stiu? Imi zise sa vin, si eu venii, na!

*

Floakă a venit de-abia de câteva săptămâni. Toamna e lungă. Nu știu ce-o să urmeze.

Vine, vine primavara…

Finlanda, campioana mondiala la hockey

Fix pe data de 6 Aprilie, plec dimineata din Pori cu restrictia de viteza de 80 km/h, si ma intorc dupa-amiaza privind uimit noile panouri cu 100. Asa-i traditia la finlandezi: toamna, prin Noiembrie, cand incepe sezonul rece, demonteaza toate indicatoarele “de vara”, cu 100, si le pun pe-alea de 80; dupa care le sucesc, iarasi, primavara.

N-am inteles de ce pe 6 Aprilie: nu e nici Luni, nici inceput de luna, si nici ziua nationala a renului. Ma rog, treaba lor. Au ei traditiile lor simpatice.

*

Vine-vine primavara; cu viteza de 7 minute/zi. Nici nu stiu cum am trecut (ultrarapid) de la iarna deprimanta la vesela zi-lumina. La ora la care scriu le soleil fuckin’ brille si e deja 11 noaptea. Organismul refuza sa mearga la somn, desi am discutii aprige cu el.

Ii bag doua beri si cedeaza.

Si e  abia luna Mai. Misto.

*

M-am trezit azi-noapte pentru traditionalul pipi (singurul inconvenient al berii), si in drumul spre pat am realizat superba lumina de afara. Ia uite, bai, e deja dimineata, imi zic. Ma uit la ceas: 4:16 a.m.! Soarele radea vesel intr-un colt, iar eu nu stiam ce sa fac. M-am culcat la loc si m-am trezit la pranz; adica la 9 dimineata.

*

Campioni mondiali

Nu stiam de ce imi plac atat de tare  finlandezii. De la steag:  alb-albastru.

Acum suntem campioni mondiali la hochei (“Su-o-mi on/ mailmaanmestari!”), chestie care propulseaza Oltenia pe locul intai nu numai la pepeni, Mihai Viteazu si fotbal, ci si la hockey.

Veti spune “bine, dar oltenii nu joaca hockey!”. Tocmai: sa fii campion fara sa vezi in viata ta un patinoar este o performanta. Cine nu crede sa se uite pe steagul castigatorilor Cupei Mondiale de la Bratislava: este alb-albastru. 6-1 in finala, cu Suedia. Trofeul e la Craiova.

*

Au si astia ungurii lor…

Testam intr-o zi un sistem portabil de alarma incendiu, la mine in birou. Antene, unitate centrala, semnalizari, becuri, tot tacamul. Din cand in cand, mai urla hupa, se aprindeau becurile, craciun fericit.

Apare Leo, un finlandez de pe culoar.

-                Ce-s astea?

-                Ne-a venit pachetul de la Binladen (era ziua in care crapase Osama). Niste bombe, explozibil si harti cu tinte. Ne antrenam.

-                Trimiteti si-n America ceva?

-                Care America, zic? Am rezolvat-o de aseara!

Radem amandoi. El continua:

-                Atunci trimiteti una si-n Suedia.

Pret de 4 milisecunde ma blochez. “Suedia? Nu m-am gandit niciodata la Suedia. De ce Suedia?!??”.

-                Pai da, explica Leo: daca nu trimiteti voi, ne ataca ei. Asa ca mai bine rezolvam acum, direct.

Era destul de serios. Stiam ca au ei niste issues cu suedezii, dar nu cuprindeam tot. Acum am inteles: istoria lor se limiteaza la “vin rusii” sau “vin suedezii”. Frustrant. Doua mari imperii. In 1917 s-au caftit cu toti si au iesit independenti. Dar tot mai au complexul svenska, si au senzatia ca, de pe o zi pe alta, vin vecinii peste ei.

*

Doamne! Nu puteam sa stam, si noi, sub suedezi cateva sute de ani? Eram primul care declara ca Ardealul e al lor! Luati-l, frate, venim si noi! Urcam Feleacul cu steagul galben-albastru in mana si-l infigeam acolo, pe partia de ski… Cum era sa fabricam Volvo la Pitesti? Si Elvila sa fie o sucursala IKEA? E nedreapta lumea asta!

Te uita cum ninge Decembre…

Ma priveste cu ochii lui rosii, injectati, de conjunctivita cronica. Stiu ca nu ma place. E mult mai mare decat mine, dar eu sunt urmas de-al lui Burebista si nu ma tem de nimic. Ma apropii si mai mult, iar senzatia de antipatie creste; ii simt deja mirosul urat, de fiara nespalata. Cu toate riscurile, nu-l mai support: pun stergatoarele pe viteza maxima, semnalizez, o calc si-ncep depasirea. Cand ajung pe la mijloc, pe banda din stanga, intr-un nor de zgomot, zapada murdara si stergatoare ce nu fac fata, imi dau seama ca am 130 la bord, el – in jur de 100, in timp ce viteza legala maxima este 80. N-aveam niciun motiv sa-l depasesc, dar am facut-o. Pentru ca nu suport TIR-uri in fata mea! Boala mostenita de acasa, de care greu scap. Traditionalul complex romanesc anti-camion si-a facut efectul: sunt in fata lui. Unde ma asteapta, desigur, alta coloana – un carnat de masini cu numar finlandez care merg cuminti spre undeva-ul lor.

In patria lui Suomi poti ramane lejer in spatele unui camion sau autobuz, pentru ca oricum ei alearga cu +10 fata de viteza legala. Se merge bine, deci, civilizat, in coloana, la ora plecarii la serviciu; cu exceptia Loganurilor care fac depasiri vesele pe banda ailalta. Ma rog, mai sunt si nemtii, destul de nervosi in general, dar ei nu au Loganuri, deci ii ignoram/toleram.

Facem cu schimbul, eu si cu Florin, la volan – o zi el, una eu. “Ba, ma culc. – Culca-te, ca ma culc si eu, dupa ce intru in coloana.” Cu o precizie de ceas, carnatul de masini care paraseste Pori cu directia Olkiluoto, defileaza monoton, fix 80 km/h, fix 45 min pana in poarta centralei nucleare.

Cu exceptii, asa cum am mai spus: pentru ca senzatia pe care o ai in momentul in care depasesti o minicoloana in care se afla un BMW seria 5, un Mercedes SL si un Volvo S70, tu aflandu-te intr-un Logan pur-sange de 65CP este priceless. Si contine urlete de satisfactie. Care acopera zgomotul de termocentrala al motorului. Asta in timp ce pe finlandezul din BMW il doare fix in scaunul sau de piele, inconjurat de un sistem polifonic 7D, baga-si-l-ar in cur. Dar el stie ca face fix 45 de minute pana la serviciu, intra in birou fix la ora la care si-a propus, si isi incepe munca de fix 8 ore. Romanul nu stie niciodata cand pleaca de acasa, nici cand va ajunge la serviciu, uneori si-ar dori sa stie la cat va pleca de acolo. Chestii de science-fiction.

*

Decembrie, serbare de sfarsit de ani, undeva prin Rauma, la 40 km de Pori. Suntem luati cu autocarele, dusi la petrecere, adusi cu autocarele.

Veneam dupa o despartire grea – nu mai bausem bere de cateva zile, asa ca ma relaxesem voios la petrecere, revenindu-mi din depresie. In autocar, la intoarcere, ne apucam de cantat, si noi si finlandezii; de fapt, de urlat. Ma dusei sa trec la Olt, Imnul Finlandei, Treceti Batalioane, Hyvaa paivaa, etc. In spatele meu, un ungur incepe sa comenteze cu un neamt, pe limba lui Gheote, si apoi incep sa rada prosteste (cand cineva rade si eu nu pricep de ce, inseamna ca e prost si handicapat) Nu stiu cum se face ca, de la un litru de bere in sus, pricep toate limbile pamantului. Asa ca-mi dau seama ca asta facea misto de noi. Ma-ntorc la el:

-                Ghiuri, problem?

Rade si ma mangaie pe cap (eu am, in general, o fata de copil cuminte, nu stiu de ce, si toti vor sa ma pupe si sa ma mangaie pe cap). Continui:

-                Ghiuri, uite care-i chestia: noi am fost la Budapesta de trei ori in istorie: in 1919, prin ‘44 si in ‘56. Daca ma superi, mai venim o data. Si de data asta, nu mai plecam. Hyva?

A tacut, ingandurat. Imi pare rau ca i-am stricat cheful. Tacerea lui fu repede acoperita de “…cu a mea, cu a mea mandra cu tot”, in paralel cu imnul Finlandei, urlat cu mana la piept de doi suomi ce depasisera demult concentratia alcoolica din care, in general, se moare.

*

Vineri seara, iarna, frig; ne pregatim sa iesim in club. N-am niciun chef, dar incepe week-end-ul si trebuie sa ne batem joc de timpul nostru liber intr-un mod cat mai tampit.

Problema este ca aici toata distractia incepe dupa 12 noaptea; acum e de-abia 8 si-i musai sa umplem cu ceva spatiul gol. Cu wiskey, spre exemplu. Merg la Florin in camera (pe vremea aceea imparteam, cu dragoste, un apartament)  cu un pahar gol dar plin de initiativa:

-                Ce faci, puiule?

-                Ie-te, ma uitam la astia, pe net… Imi face plinul si continua: Pori, -18 grade.

-                Hm, caldut… hai noroc! A saltat-o, deci: azi fura minus 16. Cat e ceasul?

-                Opt jumate. Pe la cat sa iesim?

-                Pai pe la un doispe, asa.

Dezbatem saptamana de lucru ce taman se gatase; ii barfim pe toti. Dupa ce terminaram vesnica pomenire a tuturor incapabililor si incompetentilor care ne fac noua viata grea, facem din nou plinul si sesizez:

-                Noua jumate.

-                Baa, ia uite: minus 19!

-                Aha, incepe sa se incalzeasca…

Trecem la femei; se stie ca dupa un sfert de sticla de wiskey devenim cei mai misto barbati din lume. Incepem sa le plangem, deci, de mila, damelor care nu vor avea sansa sa ne cunoasca; desi noi vom face tot posibilul, deoarece suntem marinimosi si nu vrem ca cineva sa sufere prin omisiune.

-                Cat mai e?

-                Unspe. Ma uit pe fereastra:

-                Ie-te, ninge…

-                Minus douazeci, observa Florin, pe ecranul laptopului.

-                Oo… in sfarsit: credeam ca ne prinde 12 noaptea si nu apucam un ger calumea.

Dezbatem planuri de viitor: proiecte in care vom merge, prin insule din Pacific unde e cald si unde vom castiga miliarde (la cat suntem de misto…), ni se face apoi dor de casa, si-o dam in retete:

-                Mama, Ioane, o friptura de-aia, calumea, cu niste piure de cartofi si muraturi adevarate, nu facaturile astora…

-                Ce vorbesti, bai, puiule: o iahnie de fasole de-aia cu boabe mari, cu ciolan afumat si cu castraveciori… mi se rascoala sucul gastric, asa ca fac din nou plinul. Cat mai e ceasul?

-                E aproape doispe. Ioane, fii atent: minus 21!!

-                Ba, la astia scade temperatura cu un grad pe ora?!?

Cu o precizie de tortura chinezeasca, fix la unu noaptea se facusera minus 22 de grade. Decidem:

-                Mai iesim, ba, undeva?

-                Da-i, ma-n ma-sa, pe frigul asta cred ca nu mai iese nimeni… Hai mai bem putin si daca nu ni se pune pata, ne culcam.

Am mai baut pana la doua noaptea. Temperatura devenise minus 23, cu aceeasi precizie de un grad/h, asa ca m-am dus sa ma culc. Nu vroiam sa stau pana ingheta toata miscarea moleculara din Finlanda.

Yksi, kaksi, cu Loganul

- Băi, Ioane, eu nu mă mai dau jos!

- Ce-ai, vere…?

- Sa mor io: acilea rămân!…

- Păi ajunserăm!!!

- Și ce:  când mi-e, în sfârșit, cald, tu vrei să cobor?

Afară sunt – 17 grade; Florin și cu subsemnatul ne întoarcem, după o zi de șantier, acasă.

Totul începe și se sfârșește cu drumul dintre birou și parcare – nu avem voie cu mașinile în șantier, așa că trebuie să mergem pe jos cam 1 kilometru. Dimineața ieși din mașina caldă și ajungi într-un birou cald; seara, însă, după kilometrul ăla care echivalează cu o zi de iarnă în România, ajungi la Loganul tău și mai înghețat decât tine, și spui prima rugăciune pe ziua respectivă: Doamne! A pornit!

Băi, una peste alta, neam de neamu´ lui Dacia n-a visat să ajungă la Cercul Polar pe timp de iarnă… Iar faptul că pornește, pentru mine echivalează cu Mărăști-Mărășești-Oituz. Chestia cu încălzitul devine secundară; dacă în lunile trecute ne făceam programul care stă-n dreapta și doarme, acum mă bat cu Florin care conduce. Adică cine se încălzește.

Am calculat, și timpul mediu de încălzire la interior este de cca 25 minute. După acest interval, eu îmi dau căciula jos, Florin declară că nu mai coboară, geamurile se dezaburesc iar noi ne dăm seama pe unde suntem.

*

Este prima dată în viața mea când port izmene; și spun asta cu toată bărbăția din mine, care a rămas intactă în urma acestei blânde perechi de ițari de care râde toată lumea.

La minus șaptesprezece, cu vânt, pe malul Mării Baltice, am trăit pentru prima dată senzația de timpan congelat (nu aveam căciulă, în primele zile, căci mă simțeam bărbat). Serios: când am ajuns la mașină, am început să aud bubuieli în cap, însoțite de dureri destul de groaznice. Am dedus eu că trebuie să fie timpanul, în faza de degivrare…

*

L-a-ntrebat un neamț, azi-dimineață, pe Florin, de ce conduce așa de tare și depășește.

- Te-am recunoscut!

Olteanu i-a replicat, simplu:

- Și-atunci cum de-ai ajuns înaintea noastră la serviciu?

- Nu se poate! Ți-am recunoscut Logan-ul!

Așa cum pentru restul Europei, a fi român egal a fi țigan, în mod particular, pentru acest neamț, primul român ieșit în cale este ăla care l-a depășit cu Loganul azi-dimneață.

Vă e ciudă, băă, că se vând bine, aia e! Wurst cu VW-ul vostru!

Plus că eu condusei azi-dimineață, în timp ce Florin dormea sub un maldăr de căciuli și geci.

*

În Finlanda e obligatoriu, începând cu luna Noiembrie, să se monteze cauciucuri de iarnă. Adică niște cauciucuri de vară cu ținte metalice.

În urma acestor ținte, viteza de croazieră în stare de neebrietate a Loganului a scăzut cu 20 km/h. Pe timp de vânt, e riscant să depășești 80 km/h, dacă nu vrei să te simți de parc-ai fi personajul principal din Lambada.

Băi, dar pornește? Pornește!

*

Am mers, acum 2 săptămâni, spre Helsinki. Prima mare greșeală, în timpul primei mari căderi de zăpadă din Finlanda. Pe GPS totul arăta bine: 240 km de autostradă… hă-hă-hă: în trei ore, care-i prostul care n-ajunge? Eu…  Pentru că pe teren, situația e mai oblică, ba chiar perpendiculară, în funcție de direcția vântului. Am plecat la 4.30 dimineață, și era să pierd avionul, care era la 9.30…

A fost prima dată când am fost umilit în Logan, depășit de toate janghinele alea de Volvo, nevoit să mă refugiez cuminte, sub 80 km/oră, lângă banda de urgență…

Ceea ce vreau să povestesc e altceva; mă apropiam cuminte de Helsinki, zăpadă, viscol, pâr-pâr-pâr, în fine, când văd în zare lumini galben-portocalii-albastre ca la nebuni. Belea, îmi zic, după ce că-s întârziat, un ditamai accidentul pe autostradă îmi lipsea. Coloana încetinește, luminile se apropie, niște băieți din filmele americane cu pompieri dirijau circulația… trecem, ușor, pe lânga marele accident, mă uit: erau doi care se pupaseră oleacă; unul avea un far spart și altul spoilerul deranjat.

Am numărat așa: două mașini de poliție, două salvări, o mașină de pompieri și un echipaj de descarcerare. Ăștia, de fapt, blocau șoseaua. Armata mai lipsea de la manifestație, cu niște tancuri și o baterie anti-rachetă, să nu-i atace turcii când le repară ălora farurile… Și-n plus, luminile alea, fratele meu: nu s-a găsit încă chinezul care să facă o instalație de pom mai mișto ca a finlandezilor, de pe salvări!

Pe scurt, ăștia când vin – vin, frate… La cursul de protecție civilă, aici, pe șantier, ne-au rugat frumos: nu sunați la 112! vă rugăm notați numărul de urgență al centralei, că altfel iar vin elicopterele!

A sunat unu, odata, la 112, să semnaleze nu știu ce foc în instalație, foc care a fost stins foarte repede cu un extinctor… Și au venit elicopterele de Helsinki, pompierii din Rauma și un echipaj de televiziune, că, cică, incendiu la centrala nucleară…

*

Băi, dar pornește el? Pornește, mânca-l-ar tata!

Romani la Suomi

Pori - Piata centrala. Keskusta, pentru cunoscatori.

Revin la subiectul rutier, si va spun ca, desi pe ruta Pori – Olkiluoto exista doar doua benzi, virtual sunt trei. Pe a treia depasesc Logan-urile.

Finlandezii sunt un popor harnic si disciplinat; un popor care ar fi suportat lejer regimul lui nea Nicu, cu frigul si statul la cozi. Pe drumurile publice exista, evident, camioane, iar in spatele lor se formeaza cozi. Nimeni nu depaseste pana nu se hotareste primul din spatele camionului sa o faca. Apoi, cuminte, finlandez dupa finlandez, fiecare masinuta cu placuta de inmatriculare “FIN” se strecoara regulamentar “semnal stanga – depasit – semnal dreapta – bagat la loc”.  Cu o singura exceptie, evident: Logan-urile.

Dotati din nastere cu instinctul anti-camion, si manati de complexul “ala e mai prost ca mine, dar eu traiesc mai prost ca el, ceva nu e-n regula, deci il depasesc”, inginerul roman actioneaza. Iar prin aceasta, el aduce primavara pe soselele Finlandei, o tara cu un ritm prea monoton pentru micul gigibecali din fiecare din noi.

Aeropurtate de cunoscuta sintagma literara “da’ ca-mi bag p…”, emisa pe post de turbo-propulsie de pilotul valah care se grabeste, aceste carcase vesele pe patru roti fac viata aici, in estul Finlandei, cu mult mai incitanta pentru Suomi-lezul de rand.

***

La serviciu, consortiul care se ocupa cu finalizarea centralei nucleare (SIEMENS – AREVA) imi aduce aminte de horele din sat, de odinioara, care se lasau cu leapsa pe batute intre flacaii satului; este vorba, ati banuit, de nemti si francezi. Daca in Qatar japonezii priveau fascinati la lipsa de eficienta a partenerilor francezi, aici nu exista nici un fel de coloratura emotionala. Exista doar “in Germania nu s-ar fi intamplat niciodata asa ceva”. Refren pe care-l aud zilnic , pe un ton foarte grav, de la colegul meu neamt.

Francezii lucreaza pe principiul “incurca-i, doamne!”, si cand nu stiu exact ce sa faca (si de obicei nu stiu), mai inventeaza un sef. Este proiectul cu cei mai multi sefi pe cap de subaltern din lume, si cu cei mai putini specialisti pe cap de problema. Managerul general pe commissioning, s-a gandit intr-o zi ca ar fi bine sa-si numeasca un supervisor pe parte electrica, ce ar putea controla activitatea mea. Ca el nu are timp. Asa ca m-am trezit intr-o dimineata cu:

- Ion, Monsieur…X va superviza activitatea ta, in locul meu, ca nu am timp.

M-am uitat la el, apoi la ala botezat ca supervisor, si-am zis “bine”. Tipul in cauza are singura calitate de a ocupa mult volum, in rest nu prea-si cunoaste rolul in univers. Oricum, subiectul surubelnita este foarte complicat pentru el, in momentul de fata necunoscand exact care-i este capatul, care coada, si – mai ales – de ce.

Sunt rau (stiu).

Da-mi place (ma scuzati).

Pentru ca s-a trezit intr-o zi sa-mi explice cum se preia o statie electrica:

- Aaaaa, Ion, dar asta e commissioning-ul, aaaa….

Din clipa aia mi s-au declansat toate intolerantele populare mostenite, pentru care noi, ca neam, suntem atat de vestiti. De la “mama”, “a baga” + complementul direct aferent, si pana la aprecieri sincere vis-à-vis de volumul si utilitatea fiintei sale pe acest pamant, este o cale foarte scurta pentru gandul meu.

Gata. M-am descarcat.

***

Am mers, week-end-ul trecut, toata gasca de romani, intr-o chestie numita club. Un local impartit in trei sali de dans. Initial, am crezut ca era vorba de trei tipuri de muzica: in prima sala merg cei trecuti de 40 de ani, si se danseaza retro, in perechi, in a  doua e discoteca normala, cu muzica proasta, de club, si in cea de-a treia se prezinta rock suomi, plus o bara in centru unde vin diverse entitati umane numite incorect femei si isi verifica gradul de penibilitate.

Asta a fost credinta initiala; dupa aceea mi-am dat seama ca, de fapt, impartirea se face dupa gradul de alcoolizare.

In prima sala se merge la agatat. Esti inca treaz, dar, pentru a contracara acest fenomen, mergi la o masa, te asezi frumos… si bei vartos, asteptand. Muierile dau roata, se uita la tine si iti zambesc. Daca le raspunzi, inseamna ca accepti si trebuie sa mergi sa dansezi cu ele.

Am mers la bar, sa-mi iau un vin. Ionut, colegul meu de la Inginerie, imi urla de peste tejghea:

-         Ioane, aia din stanga!

-         Ce?!??

-         Aia din stanga… te vrea!

A fost prima oara cand m-am simtit inutil ca barbat. La ce folos instinctul de vanatoare cand aia se uita la mine cum ma uit eu la o tuica de prune? Am plecat si m-am dus in sala 2. Unde 50% din muzica e romaneasca. Fara ca lumea sa stie, evident. Dar e romaneasca. Pe bune.

In sala 3 mai mergi din cand in cand sa te odihnesti si sa te benoclezi la niste specimene volumetrice care inca nu au reusit sa vomite, si atunci danseaza la bara.

Succesul major pe care-l poti avea la o gagica, dupa 1 noaptea, pe aici, e sa nu vomite pe tine. Te uiti la ea, si iti dai seama ca greu i-ai putea descrie vectorial traiectoria, chiar printr-o integrala foarte complicata. Practic, tu nu mai contezi pentru ea ca barbat, ci ca obiect de sprijin.

Am cativa colegi care au avut (ne)norocul sa fie agatati de cate o finlandeza. Unul dintre ei e Cipi, colegul meu de la Cernavoda pe care l-am descoperit uimit aici, si care – cu nevasta-sa de mana – a fost luat in brate si pupat de o hiperalcoolizata suomi, care l-a declarat dragostea vietii ei. Merita mentionat ca Cipi e o chestie mica, rotunda, pufoasa, nebarbierita, cu pullover si adidasi. Iar eu nu mai plec de acum in nici un club fara el. Si-mi fac si tricou cu poza lui.

Nu mai mentionez ca de atunci Cipi mananca numai sandwich-uri si doarme pe balcon.

***

M-am trezit astazi cu gandul ca vreau sa vina seara, sa ma culc. Ceea ce si voi face acum.

Hyvaa paivaa

Jean pe ASEA SKANDIK

Am ajuns în Finlanda într-o frumoasă după-amiază de Septembrie, 2010 A.D. Spre uimirea mea, finlandezii au aeroport și strazi asfaltate, deci ne va fi foarte ușor să-i civilizăm.

Spun asta deoarece aici am găsit o gașcă de vreo 25 de români la fel de români ca mine, chemați nu pentru a lucra la centrala nucleară – cum greșit s-ar putea crede – ci pentru că finlandezii nu mai puteau sta atât de mult timp neocupați. În plus, nu avea cine să le arate cum se conduce Logan-ul, o mașină inexistentă în această țară până anul trecut. Dacă istoria ne învață că marile cuceriri în istorie s-au făcut cu caii, nepoții noștri (și ai lor) vor afla cum a fost ocupată Finlanda cu Logan-urile.

*

În caz că n-ați priceput, avem Logan-uri.

*

Niște conotații geografice, pe scurt: județ în Nordul României, unde a fost descoperit Moș Crăciun și elanul, un frate mai mare al renului și un nepot la beție al cerbului carpatin. Elanii au coarnele mari nu de la ADN, ci de la multele centrale atomice construite aici. Finlandezii sunt o rasa inferioară necivilizată, trăind prin case, blocuri si baruri. Nu ascultă manele, nu au oi, deci nu au nici personaje mitologice tip Miorița ori Gigi Bekalinen. Păcat.

*

Prețurile nu sunt mari. Sunt exagerat de mari, motiv pentru care în prima zi de șoping am vrut să cumpăr numai TVA-ul și să plec acasă. De fapt nu; am făcut altceva. Vroiam să cumpăr unt, și nu am făcut-o. De ce? Pentru că limba finlandeză este singura limbă europeană care nu are legătură cu nicio limbă europeană. Ei vorbesc și-atât; nu comunică. Mie, cel puțin, nu îmi comunică nimic finlandezii, și cu atât mai puțin etichetele de pe produse care sună foarte simplu: ”Ainekset: termisoitu maito, suola, hapate, happamuudensaatoaine.” Foarte clar. După trei zile în care am cumpărat toate bazaconiile, am aflat și eu ca unt e VOI. Și altele. În principiu, relativ la nivelul meu de finlandeză, sunt expert în Maghiară și Arabă.

*

Am să-i învăț românește. Și noi am învățat Latina după ce ne-au ocupat romanii, nu?

*

În apartament (stau în centru, te doare mintea, văd chiar piața mare din balcon) am mașină de spălat. Automată. Marca ASEA SKANDIA. (ASEA s-a unit acum vreo 30 de ani cu Brown-Boveri și au format ABB, cel mai mare producător de turbine și generatoare de mare putere din lume. Nu înțeleg ce le mai trebuiau mașini de spălat). Meniul este tot în finlandeză. Nu-i mare lucru: sunt inginer, deci aleg un program care mi se pare mie mai deștept. Spre exemplu, KIRJOPESU ILMAN ESIPESUA, ăla de m-a-nvățat mama. Mi-am aruncat niște țoale înăuntru, i-am dat drumul și m-am apucat de alte chestii prin casă. Din jumătate în jumătate de oră, mai mergeam să fac un pipi și să verific care-i treaba cu mașina. Mă și minunam că de fiecare dată când intram în baie huruia instalația voinicește ”ia uite ce bine lucrează mașinile astea finlandeze”… După 3 ore mi-am dat și eu seama că mașina de spălat pornea doar când era lumina aprinsă. Nu am înțeles nici până acum legătura, dar am acceptat smerit realitatea nordică. Nu mai spăl fără lumina aprinsă.

Peste alte ore de lumină aprinsă, în casă începe să miroasă a ars. Fiind week-end, mă gândesc ce nesimțiți sunt vecinii mei că fac grătar de miroase în toată scara blocului. La următorul pipi, aflu și adevărul: nu era grătar, erau blugii mei uscați forțat de mașină. Care are și uscător, paștele mamii lor. După o după-amiază de suferință, mi-am scos bulendrele din cratița rotativă; blugii nu mai puteau fi purtați, fiind sfâșiați în locuri bine definite. În schimb, cămășile au scăpat, nu știu de ce. Concluzia mea este că în Finlanda blugii nu se spală.

Am să mai încerc, totuși, pentru că am descoperit niște programe mișto. Spre exemplu: VILLA ARKA HIENOPESU. Să nu mori de curiozitate?

*

La serviciu, treaba-i oablă. Am aflat că centrala are o întârziere de 3 ani, și că va continua. Și noi ne văităm de autostradă??? Au și-ăștia un Berceanu la Energie, ce știm noi…

*

Vă mai scriu eu.

Sex and the city (La șoping cu Floakă)

La restaurantul marocan, după zacuscă.

Într-unul din week-end-uri, decid cu Floakă ce mare nevoie de cumpărături avem noi. E bine-așa; destinația: Doha, City Center.

Floakă e unul din cei mai rezistenți tipi la șoping din câți cunosc, așa că mi-e un tovarăș de nădejde. Eu, în general, cumpăr cam ceea ce-mi place, însă de multe ori vocea lui suavă ”aia nu-ți trebuie, hai de-acilea” mă salvează de investiții inutile.

Ajungem la mall, urcăm, ne învârtim aleator pe etaj, apoi hotărâm:

-   Avem nevoie de pantofi.

-   OK, hai la Caterpillar.

Pantofi rezistenți, eleganți, ieftini că doar e Doha. Întâmplarea face ca exact lângă magazinul cu pricina să fim întâmpinați de doi arabi drăguți, îmbrăcați europenește, care ne invită elegant:

-   Nu doriți să vizitați și magazinul nostru?

-   Ce magazin?

-   Produse naturiste, orientale.

-   Specific arăbești?

-   Da, da… Arabian…

Eu oricum vroiam o cremă de ras, iar Floakă era curios de unde se cumpără esențele și aromele alea de care pute orice arab. Hai: o mică escală, înainte de pantofi.

-   Bună ziua!

Acest ”bună ziua” a fost ca ”1, 2, 3 acum intri în transă, gata!”: am rămas amândoi hipnotizați. În fața noastră se manifesta fizic cel mai frumos exemplar biologic de natură feminină din existența noastră.(Notă explicativă: eu eram în Qatar de un an jumate, iar Floakă de aproape un an. Colegii noștri de muncă erau – ca ofertă sexuală – maxim indieni, deci orice avea țâțe și vorbea suav era de la frumos în sus. În România nu ni s-ar fi întamplat niciodată așa ceva).

-   Cu ce vă putem ajuta?

Mă manifest primul, cu curaj, și îngân:

-   Aș vrea să cumpăr o cremă de ras naturală. Aveți?

-   Sigur că avem! Dar mai bine, pentru început, nu vreți să vă prezint oferta magazinului nostru?

Tipa, pe lângă pieptul generos, mai prezenta și niște ochi albaștri răscolitori. Mă uitam la țâțele ei, cam cum mă uitam pe vremuri la TV Bulgari – pentru că ei aveau și noi nu. Aproape fără nicio conotație erotică, așa cum priveam atunci toate imaginile colorate de la televiziunea vecinilor, așa sorbeam acum, amândoi, cu nesaț din imaginile prezentate. (Acum, că m-am întors în Ro, orice s-ar spune, și oricâte hibe am găsi acestei țări, un lucru e cert: avem, frate. Și televiziune, și țâțe. Cât încape!)

Floakă îmi zice, în română:

-   Mamă, vere, ce-i acolo!

Tac și privesc.

-   Ioane, ce femeie…!

Dap; nu comentez nimic, fiind un tip foarte sobru, rece și stăpân pe mine. Doar că aș fi luat-o pur și simplu de nevastă, pe loc, acolo, cu bon de casă.

Ne prezintă marfa. Nu știam la ce să ne uităm mai întâi; ca să nu părem nesimțiți, în timp ce îmi explica mie, tipa era sub observațiile atente ale lui Floakă, iar în timp ce Floakă admira un produs perfect inutil unui bărbat, o sorbeam eu, cu ochii ca un aspirator.

Ajunsese la punctul în care nu ne mai întreba ”ce mai doriți?”. Pur și simplu ne prezenta marfa pe care ea simțea nevoia să ne-o vândă, iar noi dădeam din cap că ”da”:

- Un ulei de masaj, 100% natural, cu esență de mentă…

Sigur că îmi trebuia. Nu putea să-mi facă nimeni masaj în camp, dar eu evident că aveam nevoie.

- Această loțiune după ras.

- Tot naturală?

- Tot naturală! Poftiți, mirosiți o mostră…

Natural că am luat-o și pe aia. Floakă se învârtea și el pe lângă noi, exaltatat de explicațiile tipei.

Totuși, antrenamentul lui antishopping s-a manifestat, până la urma: cu 1 minut înainte de a ajunge la casă, pentru a plăti, a avut acea secundă de inspirație să calculeze cât făcea toată marfa. După care a renunțat subit la trei sferturi din ceea ce alesese în transă până atunci. Eu încă eram cu Dânsa, achiziționând în continuare uleiuri, prafuri și săpunuri uluitor de utile. Floakă profită de neatenție și de secundele în care conștientul ieșise la suprafață, plătește repede și iese din magazin.

La un moment dat, tipa ori a obosit ori nu mai avea ce să îmi vândă, că îmi pune întrebarea magică, acel ”1,2,3 ieși din transă”:

- Mai doriți ceva?

Nu, nu mai doream nimic. Mergem la casă, îmi împachetează totul frumos, face calculul, îi întind cardul fără să mă uit, formez pinul, mulțumesc frumos, ies.

Ieșit din hipnoză și din magazin, mă uit pe bon. Nu vă spun ce scria acolo, decât că aș fi putut să cumpăr, în România, cam un Plafar de mărime medie cu suma lăsată în magazinul libanez cu țâțe mari. Floakă este deja cu ochii-n bonul lui, semnificativ mai mic ca ordin de mărime al cifrelor, dar totuși…

-       Bă!… Ce-ai, bă: eu nu mai calc în magazinul ăsta!

Și nu am mai călcat; de fiecare dată când mergeam în City Center, unul dintre noi dădea de șase în cazul în care mai treceam pe lângă magazinul ălora: ”ia vezi, bă, e aia acolo?”. Dacă era, mergeam în altă aripă a mall-ului.

*

Mergem la un restaurant, că ne e foame. Alegem, bine-nțeles, Old Souk, vechiul centru din Doha, acum renovat și transformat în stradă cu bazaruri și restaurante specifice. Foarte mișto; ne place acolo și pentru că Poliția din Doha nu lasă să treacă în centru decât arabi și europeni, ceea ce face foarte bine xenofobiei noastre.

Ne alegem o crâșmă marocană, ne așezăm, dăm comanda… Nu trec două minute și se prezintă chelnerul cu o farfurie mare plină cu turte calde, și un platouaș cu o chestie roșie.

-       Zacuscă!

-       Da, puică mică: zacuscă. Sunt specialist în istorie și civilizație, deci continui să-i explic lui Floakă: zacusca a ajuns la noi prin turci, deci probabil că e o chestie specifică la musulmani, și, deci, la marocani…

Mă simt foarte cult și sunt leșinat de foame, așa că îmi ung repede o turtă cu zacuscă și o îngurgitez. Floakă face la fel.

Nu pot să urlu, deoarece am gura plină și aș exterioriza cu zacuscă toate împrejurimile. În schimb beau jumătate din sticla de apă ce ne fusese adusă – norocul nostru! – împreună cu chestia aia roșie. Floakă plânge și el, cerșind un strop de apă.

După ce ne liniștim, aflăm că zacusca aia nu era zacuscă, ci o pastă din ardei iute, care se servește ca appetizer (apetizator, în română), să crească omului pofta de mâncare. Nouă ne-a crescut totul, având inclusiv fața umflată. De emoție, bine-nțeles.

-       Și zi așa, Ioane, zacusca vine la noi de la turci, hmmm?

Nu mai zic nimic; după experiența de la plafarul cu țâțe, chestia asta-mi mai trebuia, să-mi reaprindă dorul.

Fără asfalt

Episodul I – ”dacă nu fluieri, ridici vâsla”

Fiind făcut de Dumenzeu frate cu unul dintre organizatori, mă pun total la dispoziția faraasfalt-ului, impreuna cu jumatatea mea. Ajungem pe seară, prieteni, veselie, “2 beri, vă rog”, ședința tehnică, aflu ca voi fi supraveghetor într-unul din caiace, la proba de inot; jumatatea urma sa execute arbitraj la cursa lungă, undeva in larg.  Bucurie dublă – mi se parea o chestie super faină să mă plimb cu caiacul în timp ce alții își probeaza nervii cu liste, timpi si numere; bașca, urma sa scap primul: proba de inot se termina pe la 10. Cul. Mă alcoolizez dinamic, la gramadă, și plec la nănică.

Sâmbătă dimineața. 07.30. “Jeane, umflă si tu bazinele alea”. Niste bazine de bălăcit puradei, folosite de eveniment pentru spalat picioare concurenti. Primesc pompa, n-are stutz, chem ajutoare, umflăm cu gura. Dup-aia car niste baxuri cu apă la un cort. Mai descărcăm vreo două mașini cu chestii; mă relaxează, totuși, gândul că urmează sa-mi iau caiacul si să plec. Ca orice relaxare, ține câteva minute, până la ședința tehnică cu Salvamarul, unde se stabilesc traseul barcilor si alte chestii. Printre care enumar:

“… te apropii de el: daca e cu buzele vinete si nu se agita are preinfarct… stii ce sa-i faci la preinfarct? nu, nu stii; fii atent acilea: ii pui mainile dupa gat, uite-asa, ca la dublu-nelson, ii infigi minciogul in gat si-l tii asa, pe spate, si-l aduci la mal…. Nu-ti fie frica, astia cu preinfarct nu-s agitati… daca-l vezi agitat, n-are nimic, asa ca nu-l lasi sa se apropie de barca, c-o sa crapati amandoi: ii arunci minciocul si tragi de barca… baaaa! sa nu sari dupa el, ca e belea! Te uiți la buze, auzi?”.

Auzeam perfect; din cauza auzului mi s-a dus si bruma de relaxare, pentru ca am realizat brusc si din plin translația din postura de băgător în seamă cu vâsle în aceea de SMURD nautic. Băieții de la Salvamar sunt din ce in ce mai ințelegători cu noi, aștia, cu caiacele: “… noi mergem in larg, la lungă, voi stati pe cursa scurta, si-i supravegheati p-astia…” Dup-aia am aflat si de ce: “… ăia de la lungă sunt profesionisti, n-au treaba, voi aveti mare grija, ca cei de la scurta sunt amatori, deci ochii pe ei ca pe butelie… fluiere aveti?” N-aveam. “Ridicati o vâslă”.

Îmi pun vesta de salvare, iau caiacul, plec, Tatăl Nostru, începe cursa, eu in față, Alex – celalalt caiacist, in spate, plutonul ne urmează, ajungem toți la primul rând de balize, se pune problema pe unde s-o ia: dreapta sau stânga? Din cauza panicii, nu-mi dau seama că dreapta mea nu era aceeași cu dreapta celor care veneau spre mine. A fost un moment uluitor, cu participarea: eu, plutonul de inotători care nu mai înotau ci întrebau pe unde să o ia, și-un salvamar care salvează elegant situația urlând la mine ”bă, dobitocule, cum s-o ia p-acolo? Luați-o, bă, pe dincolo!”. Au luat-o pe dincolo, au ajuns la baliza verde, raporteaza numărul, 180 grade, incepe chinul. Un chin numit intoarcere. Pentru că, de fapt, începe pânda, insoțită de acea panică tăcută ce se instaleaza atât în mine, cât și în cei din urma grupului, care inoată – de fapt plutesc haotic – scoțând sunete: icnituri, bolboroseli, evacuări fortate de apa, probabil si rugaciuni. E foarte nașpa să dai din vâsle pe lângă niște semeni care se târăsc prin apă; ai senzația unui film în care tu nu vrei să joci. Le privesc buzele; unii nu mi le arată, ceea ce mă panichează și mai tare. Trec de noi si cei de la cursa lungă, ceea ce are darul de-a crește panica, iar eu vin încet cu plutonul de sunetiști. Apare si Alex, din larg, “Jeane, preia-l p-asta, că e-n derivă rău de tot; am urlat la el, dar nu m-aude”. Mă uit la el, trăgea rău stânga, spre mal, dar nu spre cel care trebuie. Urlu si eu, nu m-aude, ma pun cu caiacul in fata lui, se prinde ca ceva nu e-n regula, scoate capul de sub apa, nu avea buzele vinete, il intreb daca e ok, imi zambeste, răspunde, o ia spre malul corect.

Au ajuns toți. Imi venea sa-i iau in brate si sa-i pup pe fiecare. Toată stima, frate! 750 metri inot in mare, înseamnă teoretic 30 de bazine. Pe care eu le fac intr-un sezon. Sau nu.

Aleluia!

*

Timp de o ora înaintea startului, jumatatea mea a pescuit, într-o barcă cu motor, în așteptarea guvizilor și a concurenților de la proba lungă. Era prima dată in viața ei. Și ca pescar, și ca arbitru. A prins trei guvizi și-a fost întrebată dacă i-a controlat de ochi. De ce? Pentru ca numai un peste orb putea sa traga la cârligul ei…

E-ncântată și acuma. In plus, mi-a spus că cei de la cursa lunga au fost excesivi de politicoși, îmbiindu-se unul pe altul care să-și spună numarul de concurs, in timp ce se odihneau in jurul barcii.

1500 metri! Mi se pare pur si simplu imposibil. Tare, frate! Jumatatea mea este – și ea – impresionata de performanță, dar se laudă în continuare cu guvizii pe care i-a prins. Ea oricum nu știe să-noate.

Notă: minciog – nu stiu exact cum se numeste, asa l-am preluat-botezat eu, e chestia aia ca un cocean plutitor cu mânere laterale, de-o folosesc în Baywatch.

Episodul II – Balaurul de Dobrogea

După faza cu caiacele, creștinește ar fi fost să nu mă laud că eu am terminat. Și tot creștinește ar fi fost s-o șterg cu jumătatea, la o ciorbă de burtă, pe nevăzute. Consecințele spiritualității mele scăzute s-au manifestat imediat; brusc, organizatorii și-au dat seama că nu au oameni suficenți pe traseul de bicicletă, suntem urcați într-un 4×4, și haida la pădurea Hagieni. Din zbor umflăm niște apă, o pâine, material de senviș, și suntem evacuați cu 80 la oră prin niște coclauri inexistente geografic pentru mine până la acea oră. Ajungem, panou cu ”Rezervația naturală Hagieni”, explicații sumare ”când apare biciclistul, urli la el: dreapta, tot înainte până la asfalt, și dup-aia tot dreapta”.  Marius, tipul cu 4×4 pleacă, rămânem la marginea unei păduri dubioase, eu, jumătatea și – la 100 metri de noi – un pădurar de la Ocolul Silvic. După ce sunt ciupit violent de niște chestii gen Musca Țețe de 2 Mai, intru-n vorbă cu nenea pădurarul; nu am ce face și-l întreb ”dar de ce e rezervație naturală aici?”. Mi se spulberă mitul legat de căprioare, zimbri și peșteri: ”… avem aici Vipera cu Corn, unul din cei mai otrăvitori șerpi din Europa … ăăă, un alt șarpe de 4-5 metri lungime, numit Balaurul de Dobrogea … precum și unul mic și zglobiu, cel mai rapid șarpe din Europa”, pe care nu am reușit să-l identific ca denumire. Îmi măresc mental dimensiunea vezicii (pipi în pădurea aia să facă cei de la Discovery), butonez bicicliștii care treceau pe-acolo ”tot înainte, asfalt, dreapta!”, continui discuția înfricoșătoare. Mai aflu că mai sunt așa pe-acolo: păianjenul păros, a cărui mușcătură e aproape mortală ”…ăla, ăla, da, cu scandalul pe litoral, de mureau turiștii…”, mai e jderul cafeniu și jderul necafeniu, plus pisica sălbatică….

… ”Tot înainte, asfalt, dreapta!”…

Ajungem la tot felul de insecte mai mult sau mai puțin mușcătoare, mai râdem, glumim, ajutăm o broască țestoasă să treacă strada, ”tot înainte, asfalt, dreapta!”, dar suntem vigilenți și amânăm orice fel de activitate care ar cere suportul naturii, pentru mai pe seară.

Izbăvirea se numește Marius, care vine cu 4×4 și cu vestea cea bună: s-a terminat proba! Urlăm fericiți, ne luăm rămas bun de la viperele cu corn și Balaurul Dobrogean, țup! în mașină.

Ajungem la cecpoint 2 (în engleză cecpoint doi), dăm de Vali, Nicole și Eugen, acesta din urmă în mare formă. Vestitul ”ia băieți, ciunga băieți, cu surprize băieți” s-a trasformat în legendarul  răcnet ”glucozăăă!!! Apăăăăă!!! Energizanteeee!!! Bananeeee!” emis la fiecare trecere a câte unui biciclist pe la cecpoint. Am senzația că cei trei sunt singurii cărora le-a părut rău că proba s-a terminat: Eugen mai avea de dat o grămadă de glucoză, apă și banane…

*

De ce n-ați dat, bă, premii și sclavilor de pe plantație? Păi ce, e ușor să păzești triatlonul de Balaurul de Dobrogea?

www.farasfalt.ro

am fost si smurd (cu vasle)